Multe chipuri s-ascund în oglinzi,
Obraji și mâni ca nuferii deschise,
Străbat la suprafața multor vise,
Străbunii mei cucernici și plăpânzi.
Știu eu de câtă vreme n-au merinde?
Știu eu de când ca umbre rătăcesc?
Oglinda-ncet răsună și s-aprinde
Și-n fundul ei pădurile-nverzesc.
Și mâna mea se face grea, precum
Sunt cele care-or fi murit de-acum.
Ascult cum plouă nopțile și-aștept
Un arbore să-mi crească peste piept!
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura cu trecutul și moștenirea ancestrală, reflectând asupra chipurilor străbunilor care se ascund în oglinzi și vise. Vorbitorul simte povara istoriei și așteaptă o transformare personală.