Ardeau ca niște facle vii,
În vârf de firave tulpini.
Își înălțau râzând zglobii
Obrazul roșu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
Am rătăcit în seara blândă,
Umplându-mi brațele de floare
Învăpăiată și plăpândă.
Și m-am întors într-un târziu,
Departe câmpul rămânea,
Atât de singur și pustiu
În urma mea.
Dar când acasă-am încercat
Să-i strâng într-un aprins buchet,
Toți macii mei s-au scuturat
Ca niște lacrimi pe parchet.
Sensul versurilor
Piesa descrie frumusețea efemeră a naturii și dezamăgirea resimțită atunci când încercăm să o păstrăm. Gestul de a culege macii, simbol al frumuseții, se transformă într-o pierdere, florile scuturându-se și lăsând un sentiment de pustietate.
