Cine va cânta cântecul mare,
în care să-ncapă pământul și toate
lucrurile blânde și întunecate,
rădăcini, amintiri amare?
Un cântec aproape neauzit
prin care să poată turmele trece –
și seara să crească înaltă și rece,
un cântec de pom desfrunzit.
Lumină, lumină, din nou tu cazi,
și cântecul vieții n-a răsunat.
Mereu cheltuindu-mă-n timpul bogat,
eu sunt ca un cer printre brazi.
Trebuie să preamăresc ceva și să mor.
Slavă pământului plin de morminte.
Trebuie să scriu, cu puține cuvinte,
de țarini și oamenii lor.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unui cântec atotcuprinzător, care să cuprindă atât frumusețea, cât și întunericul vieții. Vorbitorul simte nevoia de a lăsa ceva în urmă, o mărturie a vieții și a legăturii cu pământul, chiar și în fața morții.