Parcă s-ar fi-nchegat din ceață: șade
bătrâna birjă-n gară și se-aud
locomotive triste-n aer ud –
în care-așteaptă ploaia și nu cade;
și se gândește calul fără vlagă
la biciul ce-l pândește și la drum,
la umezeala grajdului și cum
e hamul greu și nu i-l mai dezleagă.
Iar buza lui bătrână se-nfioară
de-o suferință fără răzvrătire,
simțind aroma fragedelor fire
de iarbă, ce răsar pe câmp afară;
și, pirotind, urechea-și atintește,
s-audă glasul aspru care-i cere
mereu să-și miște trupu-ntr-o durere,
ce, ca și drumul, nu se mai sfârșește.
O vreme-avu pe-alăturea tovarăș,
și boturile când li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a căzut prietenul – și iarăși
stă calul și nu poate să priceapă
întunecoasa lege care-l mână
prin nopți mucegăite și prin apă.
Și-n sinea lui se roagă să rămână,
cum a rămas și celălalt, pe paie,
nesimțitor la bici și-njurătură.
Fierbinte fulger gândurile-i taie,
și-adânc simțind încă-o-njurătură,
pornește, -n spate roțile s-aud,
ca ieri, ca-ntotdeauna, și departe
locomotive, -n aerul cel ud,
ca strigăte de dincolo de moarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața grea și plină de suferință a unui cal de birjă, care își duce existența trudind neîncetat. Calul tânjește după o viață mai bună și se roagă să scape de chinuri, amintindu-și de un tovarăș care a murit.