Prin temnițe adânci un timp m-am perindat,
Pedeapsă cuvenită vinovăției mele;
Încă și-acum târând, duc lanțurile grele
Pe care Moartea, făr’ s-o vreau, le-a sfărâmat.
La existența fără griji am renunțat,
Căci Dragostea ritualuri, ofrande, nu ne cere;
Exil văzut-am, sărăcie și durere;
Îmi pare că așa-mi fu mie destinat.
M-am mulțumit cu ce-i puțin, aflând cumva
Că mulțumirea era-n sine păcătoasă,
Doar ca să aflu fericirea ce înseamnă.
Dar steaua mea, pe care o înțeleg deja,
Moartea cea oarbă, Soarta dubioasă,
M-au obligat de bucurii să-mi fie teamă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de suferință și resemnare în fața destinului. Vorbește despre o viață marcată de greutăți și despre teama de bucurie, impusă de forțe superioare.