Prezență rară, angelică figură,
Din care-atât cât a avut, Cerul ne-a dat;
Un gest, de vervă plin, cu roze semănat,
Unde, râzând, stă Frumusețea pură.
În ochii-n care apare o mixtură
De cristal alb cu negru încrustat,
Vedem, când dau în verde delicat,
Că nu-i speranță, doar ascunsă ură.
Grație, minte și postură blândă,
Sporind splendoarea c-un dispreț cu care
Cu cât o negi, cu-atât o să impună.
Iar inima-mi, ca într-o închisoare,
În zăngănit de lanțuri jalea-și cântă,
Cum face și sirena în furtună.
Sensul versurilor
Piesa descrie o frumusețe angelică, dar care ascunde o ură profundă și dezamăgire. Inima naratorului este captivă, suferind și cântând o jale similară cu cântecul unei sirene în timpul unei furtuni.