Inima se-ncrezu, de sine mult
Prea plină, cu-atâta cutezanță,
Într-o iubire-atât de fără șansă,
Trăind un așa chin nemaivăzut.
Dar ochii mei pictară-n amănunt
Alți ochi întrevăzuți, ca într-o transă,
Că rațiunea martoră, de groază,
Fugí, lăsând câmp liber ăstui gând.
”Cast Hipolit, care ai fost cumva,
De Fedra, mamă vitregă, dorit,
Care ce e respectul nu știa!.
Prin mine-Amor răzbună cinstea ta;
Dar o răzbună-atâta de cumplit
Că-i pare rău de ce-a făcut, deja”.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii imposibile și a răzbunării, inspirată din mitul lui Hipolit și Fedra. Naratorul se identifică cu Amor, personificând răzbunarea, dar regretă cruzimea actului său. Este o meditație asupra consecințelor devastatoare ale pasiunii și ale onoarei rănite.