Rănit albul picior de fierul scurt, cel care,
deşi-i de trebuinţă, taie (stăpâna mea),
pe chip îmi pui tristeţe, în timp ce peste nea
pui roşul de amurguri sub agonii solare.
Mă tem (cine iubeşte, teamă are)
pentru sfârşitul celui ce în ziuă rea,
în roşul sânge şi-n otravă grea
piciorul şi-a scăldat din întâmplare.
Mă tem de-acest sfârşit, căci vraja se sfârşeşte
Orfeu de nu îmi dă cântarea clară
a lirei dulci, plutind în noaptea verde.
Dar, vai!, când cântu-mi se dezlănţuieşte,
glasu-mi de mii de ori de înfioară,
de mii de ori dorinţa mea te pierde.
Sensul versurilor
Piesa exprimă teama de pierdere și suferința cauzată de o iubire imposibilă sau amenințată. Vorbitorul se teme de un sfârșit tragic și imploră inspirație divină pentru a depăși durerea, dar realizează că dorința îl copleșește și îl pierde.