Umblă mașinile subpământești. În nevăzut peste turnuri
intercontinentale zvonuri electrice.
De pe case antenele pipăie spații
cu alte graiuri și alte vești.
Semnale se-ncrucișează albastre prin străzi.
În teatre strigă luminile, se exaltă libertățile insului.
Se profețesc prăbușirile, sfârșesc în sânge cuvintele.
Undeva se trage la sorți cămașa învinsului.
Arhanghelii sosiți să pedepsească orașul
s-au rătăcit prin baruri cu penele arse.
Danțatoarea albă le trece prin sânge, râzând s-a oprit
pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă.
Dar sus, la o mie de metri-nălțime, spre răsărit
stelele își spun povești prin cetini de brazi
și-n miez de noapte râtul mistreților
deschide izvoarele.
Sensul versurilor
Piesa juxtapune imagini ale tehnologiei moderne și ale naturii eterne, sugerând o lume în care divinitatea și umanitatea se pierd în cotidian, în timp ce natura își urmează cursul neîntrerupt. Există un sentiment de decădere și rătăcire în mijlocul progresului.