O, tineri, cari umblați printre frumseți,
ce fel de tineri sunteți, tineri cântăreți?
V-a părăsit de tot, dumnezeirea?
Uitarăți cântecul, ce-l cere firea?
Sau nu-l găsiți? V-a amuțit în gură
Cuvântul ce alege lamura din zgură?
Neîncercând în cale nici o vrajă,
voi țineți porților o trist strajă.
S-a întâmplat să port cândva făclia
din vale-n deal, din noapte-n zi,
pe drumuri ce mereu vor fi,
călăuzindu-vă până la pragul
unde-n azur domnește măreția.
S-a întâmplat să cânt prin vreme pământească
tot ce-i înalt, tot ce-i frumos,
tot ce ieși ca din tiparnița cerească:
porunci și pravili, noime, legi,
visuri ce ți se dau și nu le-alegi,
cai de ursită, ținte, ce se-adulmecă de-abia
la vârste cum se face-a mea,
zbor de-mplinire, ultime-nălțări,
prin cari pământului îi scapi subt zări.
De ce tăceți voi tineri cântăreți?
Uitarăți cântecul, ce-l cere firea?
Sau așteptați! ca inima ce are dreptul la odihnă,
să cânte-n locul vostru și iubirea?
Sensul versurilor
Piesa este un apel către tânăra generație de artiști, îndemnându-i să își găsească vocea și să nu uite de frumusețea și importanța cântecului. Vorbitorul își amintește de vremurile în care a fost un ghid și un cântăreț, întrebându-se de ce tinerii au amuțit.