Aramă grea ca vinul – părul,
sprâncenele ușor piezișe,
o cută, vertical pe frunte,
vădind trecutul de restriște.
Umeri mărunți, suflet de vară
în bluza verde-albăstrie,
ce sub solarele incendii
a devenit stins-cenușie.
Ținut e totul sub surdină,
inelul doar clipește când
frămânți atâtea-n încăperea
unei simțiri și-a unui gând.
Îți zboară-n mână porumbelul,
ți se supune duh și-argilă.
Culorile îți stau în slujbă,
carmin și scrum de clorofilă.
Și mie-mi stau la îndemână
în grâu și-n cer, în foc depline,
să te redau pe altă treaptă,
pe-aceea ce ți se cuvine.
Culori am pentru ce se vede
și pentru ce mai e veșmânt.
Culorile le iau din apă,
din dulci otrăvuri și din vânt.
Doar pentru cele ce-s adaos
venind din sfânta ta planetă,
culori eu n-am în graiul lumii
și nici uleiuri pe paletă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un portret al unei persoane, surprinzând atât trăsăturile fizice, cât și emoțiile și trecutul acesteia. Artistul își exprimă dorința de a reda esența persoanei într-o formă superioară, folosind culori și elemente din natură, dar recunoaște limitele artei în a surprinde aspectele divine.