Porumbeii mi i-am silit
să-ncerce pajiștea cerului,
dar sfâșiați de vânturi
se-ntorc înapoi. Pe vatra corabiei
inima mi-o-ngrop subt spuză
să-și țină jăratecul. Pasărea focului
nu-mi mai fâlfâie peste pereți.
Dăinuie veșnic potopul.
Niciodată nu voi ajunge
s-aduc jertfă subt semnul înalt
al curcubeului magic.
Pentru un fagure sterp
mi-am ucis stupii flămânzi.
Cel din urmă dobitoc
cu-nțelepciune s-a prăpădit.
Ochiul său profetic deschis
e singura veste prin neguri.
În mare rămâne muntele Ararat,
de-a pururi fund de ape,
tot mai adânc,
tot mai pierdut
fund de ape.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de pierdere și deznădejde. Naratorul se simte izolat și incapabil să atingă un ideal, fiind copleșit de un sentiment de eșec și de un potop etern.