Pământul.
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu.
Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare
curgea de-a lungul peste miriști ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
și-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământul acesta
eindurător de larg și-ucigător de mut,
nimic?.
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – îndoielnic și supus –
și pe sub glii ți-am auzit
a inimii bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea.
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune profundă cu natura, căutând răspunsuri în tăcerea pământului. Vorbitorul găsește, în cele din urmă, un răspuns intim și personal în bătăile inimii auzite sub suprafața pământului, sugerând o legătură vitală și ascunsă.