Un sprinten răsărit de soare
varsă vin românesc în Mureș –
roșu, roșu, roșu. Apăs mai aspru coarnele plugului,
plivești mai cu zor pălămida. Fecioara neagră
ca ogoarele ardelene,
dacă te-ai opri și ți-ai ridica sufletul zvelt –
ai vedea că cerul deasupra ta e o lacrimă:
o lacrimă ce-atârnă-n genele lui Dumnezeu
și stă să cadă. Îți zic: „Stă să cadă. Nu e nimeni s-o culeagă;
numai tu. Resfiră-ți părul ca o mreajă – larg –
cu amândouă mâinile”. Tu însă nu jertfești nicio privire
înaltului,
de teamă că orice vis e un păcat
împotriva pământului. O, la amiazi soarele ne va biciui trupurile;
de bucurie inimile noastre se vor zbate în țărnă,
în urmele cele mai adânci ce le lasă
copitele boilor calzi de minunea aratului.
Apoi coborâm lângă Mureșul-naltelor trestii –
și de pe mal
ne-om cufunda brațele în unde până la coate,
pentru ca sângele nostru văratic
să-nvețe
mersul liniștit
al apelor.
Sensul versurilor
Piesa descrie munca pământului și legătura profundă dintre om, natură și spiritualitate. Versurile sugerează o invitație la contemplare și la găsirea sensului în munca de zi cu zi, dar și teama de a visa și de a te desprinde de realitatea imediată.