Din strașina curată-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul îmi zice:
Eu am crescut hrănit de taina lumii
și drumul meu îl ține soarta-n palme,
nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte
și-n pieptu-mi larg
credința mea o sorb puternică din soare.
Din strașina curată-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul se-ntreabă:
Dar munții – unde-s? Munții
pe cari să-i mut din cale cu credința mea?
Nu-i văd,
îi vreau, îi strig și – nu-s!
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și căutarea credinței. Vorbitorul se întreabă unde sunt obstacolele (metaforic, munții) pe care ar trebui să le depășească cu credința sa, sugerând o dorință de a-și testa și valida credința.