Sub o geană de dumbravă
sparg mistreții luncile.
Cornul sună, cânii latră,
hăuie speluncile. Vino și tu.
Vânătoarea
drum deschidă-ne pe grind
spre arhaice izvoare
și spre evul de argint.
Vom lăsa în urma noastră
cugetul, cetățile.
Și-om stârni din așternuturi
roșii vietățile. Veverița coadă-lungă
sare ca o flacără.
S-a purces prin plai alaiul,
sulițele scăpară.
Chioțind se țin gonacii
către iezere și stânci,
unde jneapănul se-ntinde
cățărându-se pe brânci.
În Arcadia de brume
țapii negri-s fără griji,
își ridică numai capul,
când din fundul văii strigi.
Sângelui i s-or deschide
prin păduri lacătele.
De pe frunți de cerbi, din coarne
strângem nestematele.
Sus, la capătul baladei,
arși de sete fără leac,
încordă-ne-vom săgeata
după nori – prin vânt de veac.
Sensul versurilor
Piesa evocă o vânătoare arhaică, o întoarcere la natură și la un trecut idealizat. Vânătoarea devine un simbol al eliberării de constrângerile civilizației și al reconectării cu esența primordială a existenței.