În cumpăna cu tot ce-a fost, pe-o dâră de lumină,
înaintăm prin foi, prin aur răvășit, prin brumă fină.
În neștire, ici și colo, mâinile ne umblă
prin cupele de flori, prin cele de pe urmă.
De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar,
polenul ar mai fi putut să fie încă – jar.
Și umbrele ni le vedem, în spațiul fără prisăcar,
dată nefiresc crescute printre lemne
în rariște căzând, ca pe cadranul plin de semne
al unui ornic alb solar.
Albinele mai au o zi în toamnă, pe-afară
și-n coșnițele împletite din nuiele,
o zi mai au când trebuie să-nvețe
anevoioasă toată arta, meșteșugul mut
de a păstra-năuntru pentru ele
ardoarea verii ce-a trecut.
Ne sfâșie pe amândoi un zumzet lung în aer falnic,
ne doare-albastrul. – La noapte-i ceasul hotărât
coroanele să cadă, surd și dintr-o dată,
din copaci, cutremurând meridianele c-un jalnic
mulcom foșnet.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, marcat de trecerea timpului și de apropierea iernii. Vorbește despre pierdere, regret și acceptarea inevitabilului.
