A fost cândva pământul străveziu.
A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceasta a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?
Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul încă o dată, pentru-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei stări idilice a pământului în trecut, pierdută din cauza păcatului și a decăderii. Totuși, sugerează că, pentru scurte momente, sub influența cuiva sau a ceva special, pământul își recapătă acea strălucire, revelând minuni ascunse.