Mă plimb în plină noapte-n câmpul mort, abandonat
E cumva careva aici? Simt o prezență nesigură
Se aude de sub pod, într-o groapă zace și suspină
Fiindcă-n viața anterioară n-a primit strop de lumină
Mă duc în rânduri de vie să vorbesc cu o stafie
Fiecare are ceva de zis dar nimeni nu știe
Și este o tragedie să zbori ca o păpădie
În final n-o să-și amintească nimeni de tine
Vad lumina lunii prin crengile de copac
Vântu-mi cântă-n iarbă ceva ce n-a existat
Mă uit înspre el și mă asigură că nu-i păcat
Copacul îmi spune să nu-mi pun la cap capac
La voință frână, că intuitia-i cea mai bună
E-un bătrân înțelept și-mpartășește cunoaștere
Du-te și intoarce-te, secretele află-le
Greșelile repară-le, în final lasă naravurile
Vorbesc cu morții-n vis seara înainte de culcare
Mi-au povestit de mine la următoarea reîncarnare
Mi-au spus că nu mai sunt om, ci am ajuns mai presus
Toate s-au întâmplat de la răsărit la apus
Pe beznă apar belelele, lumina-evită semnele
Pădure-arată căile iar pământu-ți privește
Drumul, soarta, în același mod și anii
Ferește-te de dihanii să nu stai pe lângă cranii
Frunzele-s căzute, peisajul monocrom
Aș empatiza cu tine numai că nu sunt om
Mi-ar fi părut bine ca acum să mai fiu viu
Dar odată cu răul energetic am rămas pustiu
Mă uit în lacul limpede dar nu-mi găsesc reflexia
Iar pe cărarea ce am venit mi-au dispărut toți pașii
Vad alți pași, apăsați, de apași, pe altă cărare
Acolo îmi voi găsi în sfârșit reflexia oare?
Sensul versurilor
Piesa explorează teme legate de moarte, reîncarnare și căutarea de sine într-un peisaj nocturn și melancolic. Naratorul, aflat într-o stare de tranziție, comunică cu spirite și caută răspunsuri despre existența sa și despre ciclul vieții și al morții.