Într-un loc abandonat, doar acolo-mi pot găsi locul
Mă găsesc tot mai agitat mereu și nu mai am stare
Mai am foarte puțin până o să dau popii ortul
Vad atâtea lucruri și să rămân calm mă doare
Îmi place când plouă să las ploaia să mă ude
Vorbele negândite, dacă mă gândesc, sunt nevrute
Ne gândim numai la noi, niciodată la cel de lângă
Viața-i acră ca o rodie, io-s tare ca o stâncă
Sau încerc să fiu fiindcă situația mi-o cere
Câteodată simt c-o iau razna, vreau un umăr să plâng
M-am săturat să fug, nu știu de cine sau încotro
Sper ca va veni o zi când va fi rândul meu să rad
Când avansează anotimpurile și-o să vina toamna
Sper să nu îngheț ca să nu mă ia cu coasă doamna
Predispus la eșec, simultan la nefericire
Sufăr singur în lumea mea far-a da nimănui de știre
Vad o pisică neagră-n calea mea, merg încet spre ea
Nu fuge de mine, ne simte că suntem semeni
O pun să-mi țină companie-ntr-o lume-anarhie
Vreau să-i povestesc ceva, prieteni pe vecie
Simt că-mbătrânesc, semăn cu un copac iarna
Când e cald mă simt bine, dar am fost trist toată vara
Nu-mi mai arde de prieteni, nu-mi mai vine să ies
Transmit același sentiment ca a lui Chopin „Tristesse”
Vreau să plec acasă, nu-mi mai place aici
Nu-mi mai place nici acasă, de fapt ce-nseamnă acasă?
Un loc în care dormi și dimineața te ridici
Ca să pleci la servici, să te-asociezi cu-alți indivizi
Tot mai des mă-ntreb, unde-a dispărut cel
Pe care-l știam odată, avea fața zâmbet toată
Își căra greutățile cu o găleată fără toartă
Fără ca măcar să știe ce-l așteaptă la poartă
Ce dac-afar’ s-a-ntunecat eu oricum sunt un liliac
Când e luna sus pe cer, atunci sunt cel mai activ
Dar vad că recent activitatea nocturnă mi-a scăzut
Și-n felu’ asta poetul a rămas nevăzut
În fața mea-i doar fum și praf care-s ridicate de vânt
Mă bate un gând, să le trag în piept adânc
Poate mă sufoc, poate mă intoxic și mor
Dar mă trezesc la realitate, asta nu-i gândirea mea
De ce se-adună norii când oamenii se separă?
Zâmbesc toți pe stradă ca fericiți vor să pară
Vor să își ascundă toată durerea lor amară
Dacă nu ești atent trenul vieții va pleca din gară
Vad ploaia în fața felinarului stradal
Să fii dezamăgit nu mai e nimic anormal
E doar foarte tristă direcția-n care-a luat-o lumea
Dacă vrei prieteni răspunsul va fi „ești culmea!”
N-are rost să te complici dacă nu planuiești
Să stai prea mult pe aici, tu de fapt vrei s-o tulești
Pavele gri și roșii, inițial numai gri
Dar au fost colorate când ți-ai pus tu capăt vieții
Sensul versurilor
The song expresses feelings of loneliness, depression, and disillusionment with life. The artist feels lost and disconnected, contemplating the meaning of home and the struggles of existence.