Să-ți pierzi în cântec tinerețea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăvești strălucirea unui obraz?
Dar până nu ți-ai dat de-a bine seama,
Te-a și ajuns al bătrâneților necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară!
Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărțire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să mințim veselire.
Nehotărâți ne perindăm
Ici-colo, fără țintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul și de piersicul în floare
Și să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.
Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.
Acum în amurg se lasă liniște desăvârșită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a frumuseții efemere a naturii, în contextul unei despărțiri iminente. Poetul contemplă pierderea tinereții și regretă cuvintele nespuse, în timp ce natura își urmează cursul, indiferentă la tristețea umană.