Leonid Dimov – Vedeniile Regelui Pepin

În memoria lui Ion Barbu.
Învinețea, la nuntă cu alai,
Pe frunzele de vită, mucegai
Iar bobul vin împurpură prin vine
De strugure.
Cădeau rubine.
Stricată, bocănea la vânt, palanca
Sub merii povârniți în umbra francă.
Era o toamnă cu pomelnic surd
Pe vremea regelui
Pepin cel scurt.
Și-n toamnă, cerul, ca la spart de chef,
Un petic îngroșat cu dens sidef
Bătea că luni, o prispă de răcoare
În ochi zgâiți și-n funduri de cleștare.
Agile palme se roteau căușe
Pe pulpe de mirese jucăușe,
Vergine cețuri odihneau turtite în jurul băligarelor de vite.
Când, într-o seară, la răspântii nude
S-a divizat amurgul pe feude :
Prima, lividă ca o piele angla,
A doua, stacojie și rectanglă,
A treia, verde cu chenare negre,
Sunând gavote din cutii alegre,
Iar ultima albastră, cum era.
Privirea fetelor de catifea.
Și-n cerul împărțit au prins să joace
Din darabane, știrbe dobitoace
Ce lacrime vărsau de duioșie
Pe-o tavă cu bureți, trandafirie.
Iar
Filibert, străinul șarlatan,
Zicea că le cunoaște din
Liban
Și dănțuia pe uliți de plăcere
Imagini risipind la cine cere.
Erau în ele fildeșii infante
Cu silfi de purpură jucând în poante
Și la poruncă, moile mantale
Cădeau la poale de infante goale.
Iar demoni cântători cu fete moapse
Pofteau în mugete la calde coapse
Vâslind din palpi, din limbă, din flagele
Să suie din adânc, până la ele.
Erau și țațe de regine caste
Mușcate de naparci reginoclaste.
Cuprinși, când, de-o simțire mai neroadă
Visau la ele regi, în cavalcadă.
Și-n lumi de pântece pe-o lunecare
Cu meșteri țapi și chipuri din
Tartare
Rotea buric rotund și serpentin
Până și soața regelui
Pepin.
Iar el, rămas în țară să vâneze
Mistreți isterici cu lăncii genoveze
Privea dintr-o lucarnă cum se-arată
Pe pajiști crude,
Franța repetată
Și cizelă prin craniu gând ciudat
Să vâre-n sfetnici praf de scărpinat