Ce Platon! Ce Timaios! Ce Socrate!
Destul atenieni! Sunt numărate
Acele vise ce vor tălmăci
Lugubrul roiului de zi cu zi.
De unde v-a venit ideea proastă
Că peștera-i de vreme de năpastă?
Căci iată idolii trecând mereu
Către grădina unui dumnezeu.
Ce n-a fost, nu e, nu va fi,
Ci-i doar un sâmbure de piatră gri
Uitată parcă-n colț lângă trepiede
Să-i fie de haram lui Arhimede.
Căci doar prin vis afla-vom de ce este
Lucrat un fir în amurgit de creste,
Iar adevărul, leneșul cuvânt,
E dus pe unde sidefii de vânt.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura cunoașterii și a adevărului, sugerând că acestea pot fi găsite mai degrabă în visare și intuiție decât în logică și rațiune. Face referire la figuri filosofice clasice și la ideea peșterii ca metaforă pentru percepția limitată a realității.