Ca seria spre fund să fie calmă,
Sunt scoase ușile din loc în loc.
Adună-ți umerii cei reci sub palmă,
Rămâi alături, să privim din toc.
E verdele grădinii primăvara,
Înviorat cuminte, din brocart,
Și scoica venusiană cu ghitară
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart.
E purpura adâncă-n draperie
Cu fluturi de email în cute-ascunși
Și mantii de prelați plecați să fie
În reci bazilici de pontife unși.
E galbenul spătarelor de jețuri
Cu bumbi albaștri în rețea dispuși.
Din glastre cafenii când suie cețuri
Și scârțâie-n peisaje cărăbuși.
E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfirată pe sofa,
Când așteptarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de besactea.
Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb veșmânt înăbușind ecouri
Din catedrale, la sfârșit de an.
E marele chivot portocaliu
Cu sfinți de sânge presărați în stea
Și poartă-n miez, mâneru-i negru-l țin
Din răsputeri: îl trage careva.
E ultima în care apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.
Sensul versurilor
Piesa descrie o serie de imagini și culori dintr-o casă veche, evocând un sentiment de melancolie și reflecție asupra trecerii timpului. Fiecare strofă prezintă o scenă statică, încărcată de simbolism și amintiri, culminând cu o imagine finală dramatică.