Lasă-mă, cerule, să râd pe spate:
Mi-au gâdilat inima frunzișe vărsate.
Livadă rece, ninsori ce scuturi,
Nu mă lăsa să dorm somn cu fluturi.
Ceară ce picuri de sus, din pădure,
Sparge-te, gală, de degete dure
Ca seara să bată-n cetate la poartă
Cu sumbri soldaţi desenaţi ca pe hartă.
Să tremure verzi jumătăţi de văpaie
Aprinse nostalgic în ochi de tramvaie
Şi zgomot de ţurţuri să cadă pe stradă
Rotind amintiri de Crăciun cu zăpadă.
Opreşte-te. Uite, e uşa deschisă,
Ne cheamă lucarne prin conuri de tisă,
La creştete, masa imensă aşteaptă,
Cu câte un tacâm sub lumina coaptă,
Prelung să tăiem pagurii aduşi
Din Africi, de cafri în frac şi mănuşi,
Meduzele roze gătite cu cimbru
Cu fructe de mare pe spată de zimbru,
În sos ecumenic, anguile cu tic,
Calmari îngropaţi, violet, în aspic
Şi alte, din marea Japoniei, feluri
Cu turme de sepii gonind în cerneluri.
Lumina o scade la pragul ei verde
Şi-nfige cuţitul adânc în lacherde.
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență onirică și suprarealistă, combinând elemente ale naturii cu amintiri nostalgice și o cină extravagantă într-un cadru fantastic. Este o invitație la o călătorie imaginară, plină de simboluri și metafore.