…în mereu bulversatul senat roman
atât de avan
parcă toate erau de unică folosinţă
la sosire, la plecare (şi rămânere) de lucru, de fiinţă,
de semn, de iluzie, de viaţă, de moarte,
de Cezar & Brutus,
de jos, de sus – acolo
unde fiecare cu altul în contrare
în minte şi jind înălţa o spânzurătoare
ca mecanism de pus în funcţiune
sau în ficţiune,
odată ce nu exista nicio şansă din toate cele presupuse posibile,
ci doar două bile existau – cea albă,
cea neagră
şi urna votului de unică folosinţă
şi sentinţă. Jungherul
şi ungherul
de după care apare asasinul. Brutul sau finul.
Era perpetuă lecţie de istorie la care se încerca
de-a afla afluentul ne-aflării de faţă
a dovezilor de loialitate,
eştiindu-se cum să se procedeze cu puţinul care
mai mult nu mai exista nici el,
rămânând sterp păienjenişul analelor prin care
s-ar fi putut face un schimb – ceva, cumva amânat,
până avea să se afle (Nunquam!) de ce,
pentru ce
acel senat
de sine însuşi asasinat.
Sensul versurilor
Piesa descrie un senat roman corupt și decadent, unde trădarea și asasinatul sunt la ordinea zilei. Membrii săi sunt prinși într-un ciclu perpetuu de intrigi și loialități incerte, conducând în cele din urmă la autodistrugere.