De la o zi la alta
(sau poate de pe o zi pe alta)
te mai întâmpli cu ființa (așa e,
din an în paști trăiești câte-o bucurie foarte întâmplătoare..)
și gândul că încă mai trăiești
te face să crezi că ai pierde timpul ce ți-a fost dat,
te-ai preda amintirilor
pentru că deja întâmplarea-ți cu ființa și ființarea e de fapt
existență înfrigurată în orizontul brumat al bătrâneții (ce cuvânt
de neocolit!..) indiferent dacă e cvasimoarte ce evită deopotrivă lauda
și rechizitoriul. Așadar,
fără a pierde timpul cu rememorările,
viața.. stop! O altă formă ar fi mai adevărată: spre a nu pierde viața
ar fi bine ca aceasta să fie inofensivă ca uitarea însă
aici există riscul să cazi în totdeauna imprevizibila
și nedorita libertate a lehamitei cu subversiva.. disperare
ce articulează de-a valma tot ceea ce e însuflețit,
cvasiînsuflețit sau neînsuflețit este – îți șoptește
îngerul filosof (iei) cu aripi răsărite din creier,
îngerul pe seama căruia ironizează zeul ăla cu aripi la antipozi,
adică la glezne: „Noi (to-o-o-ți!) nu ne putem crea o idee
despre ceea ce este o idee dar
credem că chiar filosofăm” zice malițios Hermes,
cel obișnuit de a-și plăti toate dările dar
și luările de atitudine. Iar în atare polemică
e bine că zeul filosof (iei)
cu aripile purcese din creier e cum se spune surd,
aripile crescându-i chiar prin urechi.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea existenței umane, oscilând între bucuriile efemere și inevitabilitatea bătrâneții. Se reflectă asupra modului în care percepem timpul și amintirile, dar și asupra luptei dintre rațiune și instinct, simbolizate de îngerul cu aripi din creier și zeul ironic.