În această lume, unde cam totul se duce
pe apele celor șapte zile-a săptămânii (sâmbăta
având curgerea cea mai repede, cu adânci bulboane)
în care e atât de ușor să se piardă un regat
sau o simplă țară
pe care cineva le-ar da pentru-o țigară
mite să se piardă o potcoavă, două, trei sau chiar patru
odată ce Ecleziastul spune răspicat, inclusiv pentru cai
că oricând și oriunde nimic nu ne aparține
și nu există, nu, potcoava fericirii; în această lume
în care nefericitul poet Mandelștam își amintea cum
cel ce găsise o potcoavă sufla praful de pe ea
ștergând-o cu flanea, până la strălucire;
în această lume în care ne e dat să auzim cum
în grajduri, la praguri, pe la porți
potcoavele prind a scânci jalnic către căruțași,
călărași, jochei, când le apucă
dorul de-a fi mânate spre căile ferate
să salute sau chiar să sărute roțile locomotivelor
ce le sunt verișoare prin aliaj metalic
și alianța dorului de ducă, pe unde – spune proverbul –
lumea caută potcoave de cai morți…
– cam pe aici
se încheie spectacolul de verbe și purici de potcovit
chiar dacă mai e mult de jucat în lumea ca teatru
și ici, în adâncul ecranului alb, deja se face întuneric dens
ca într-un antract
din minele de antracit.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a pierderii sensului într-o lume materialistă. Folosind metafora potcoavelor, explorează ideea că oamenii caută fericirea în locuri greșite, în timp ce lucrurile valoroase sunt neglijate.