Se scuturară teii de la poartă,
Ce liniștită e „Sara pe deal”,
Și-alunecă pe-ntinse-aripi de soartă
Nestins de-amurg, al gândului tău val.
Prin vis, „La steaua” care-a răsărit,
Luceafărul reface-o nouă cale,
În larg marea ta dragă s-a-ncrețit,
Ducând departe lacrimile sale.
Și totu-i trist, mărite, drag poet,
Cu ani ce trec se duce-al vieții număr,
Ți-a proorocit vreodată vreun profet
Că ai să mori, să mori așa de tânăr?.
Să-ntoarcă cineva, putea-va oare,
Orânduiala-acelor calde vremi,
Gândirea ta în vers să ne-mpresoare,
Pe Kamadeva iarăși să ni-l chemi?.
Tu dormi, te faci a fi neștiutor,
Un singur dor ți-a rămas doar mormântul,
Te cheamă-n cântec drag al tău popor.
Dar nu răspunzi. Răzbate numai vântul.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus lui Mihai Eminescu, exprimând tristețe și nostalgie față de trecerea timpului și moartea prematură a poetului. Versurile evocă imagini din poeziile lui Eminescu și reflectă asupra impactului operei sale asupra culturii române.