Simt o vie plăcere când mă-ntind în țărână,
sub soarele dimineții, călduț ca un așternut.
Sub trupu-mi, câtă viață se zbate-n fântână!
Ce diamant se-ascunde-n murmurul mut!
Cine știe ce comoară, înlăuntrul unei priviri,
se va releva din locul acesta tihnit,
de va fi aurul viu al unei semănate iubiri
sau smaraldul pulsând al unui copac înfrunzit!
Cine știe ce flavescent și-admirabil izvor
va izbucni din corpul meu arzător!
Viitorul – un fum – răspândi-va pe vânturi,
în nopțile verii, murmurate și clare,
sudoarea cărnii mele – esență de floare,
parfum de iasomie și-aromă de gânduri.
Panteísmo.
Siento un acre placer en tenderme en la tierra,
bajo el sol matutino tibia como una cama.
Bajo mi cuerpo, ¡cuánta vida mi vientre encierra!
¡Quién sabe qué diamante esconde aquí su llama!
¡Quién sabe qué tesoro, dentro de una mirada,
surgirá de este mismo lugar donde reposo,
si será el oro vivo de una era sembrada,
o la viva esmeralda de algún árbol frondoso!
¡Quién sabe qué estupenda y dorada simiente
ha de brotar ahora bajo mi cuerpo ardiente!
Futuro pebetero que esparcirá a los vientos,
en las noches de estío, claras y rumorosas,
el calor de mi carne hecho aroma de rosas,
fragancia de azucenas, y olor de pensamientos.
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea profundă dintre om și natură, sugerând că divinitatea se manifestă în toate lucrurile vii. Vorbitorul găsește plăcere și sens în a se contopi cu pământul, anticipând o transformare spirituală și fizică.