În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopți, și deznopți și zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci știm tot despre ce a fost și despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.
Apucăm și înălțăm în mâini un pumn de țărână. Cu blândețe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voința și limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea și surâsul celui ce se recunoaște,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.
Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viața e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre găsirea libertății și a adevărului în lucrurile simple, în natură și în interiorul nostru. Este un mesaj despre acceptare, seninătate și recunoașterea suficienței vieții.