E undeva o apă salmastră, izolată,
care când luna-n noapte revarsă lucruri bune
din cornul abundenței, începe să adune
crâmpeie de lumină albastră și curată.
La un izvor visează să curgă-n ea odată,
orfana ce de șansă în viață nu dispune,
și c-o rumoare slabă, evlavioasă spune
o rugăciune care în cer e ridicată.
Dar când se lasă seara și poleită-i zarea,
solemn vreo vacă trece, urmând încet cărarea,
prin pajiștea aceea frumoasă și bogată;
și-având pupila neagră aproape adormită
sărută cu tristețe cea limfă chinuită
a apei care este mereu neconsolată.
Sensul versurilor
Piesa descrie o apă izolată care tânjește după o viață mai bună, visând să se unească cu un izvor. În ciuda frumuseții din jur, apa rămâne neconsolată, simbolizând o tristețe profundă și o dorință neîmplinită.