Unde este amintirea zilelor
care-au fost ale tale pe pământ și au țesut
fericirea și durerea și au însemnat pentru tine universul?
Râul numărat al anilor
le-a pierdut; ești un cuvânt într-un cuprins.
Altora zeii le-au dat slava interminabilă,
inscripții și mențiuni și monumente și istorici conștiincioși;
despre tine nu știu altceva, prietene obscur,
decât că ai auzit privighetoarea, într-o după-amiază.
Printre buruienile din umbră, umbra ta vană
va socoti că zeii au fost zgârciți.
Dar zilele sunt o rețea de mizerii mărunte,
și oare există o soartă mai fericită decât aceea
de a fi cenușa din care e făcută uitarea?
Asupra altora zeii au aruncat
inexorabila lumină a gloriei, care examinează măruntaiele și numără
crăpăturile
gloriei, ajungând astfel să ofilească trandafirul venerat;
cu tine au fost mai miloși, frate.
În extazul unei înserări, până nu se lasă noaptea,
auzi trilul privighetorii lui Teocrit.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra soartei unui poet obscur, comparând-o cu cea a celor glorificați. Sugerează că uitarea poate fi o binecuvântare, scutind individul de presiunea și deziluziile faimei.