Sunt cel ce știe că-i la fel de van
Ca-n luciul de cristal nevorbitor
Înspăimântatul, vanul privitor
Ce trupul fratelui urmează-avan.
Știu, prieteni neștiuți, că ne-a fost dată
Drept singura iertare doar uitarea
Și că-n uitare e și răzbunarea,
Umanei uri, soluție ciudată!
Ilustre chipuri de-a greși! Ușor
Nu-i să dezlegi ce-i timpul, labirint
Multiplu, unu și mereu distinct,
Al fiecăruia și-al tuturor.
Sunt nimeni. Spada n-am încins voinic.
Ecou sunt, și uitare, și nimic.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a existenței și condiția umană marcată de uitare și vanitate. Vorbitorul se identifică cu un ecou, o umbră, conștient de faptul că timpul este un labirint greu de descifrat și că uitarea este atât o iertare, cât și o răzbunare.