Mi-au spus ceva
înserearea și muntele.
Am uitat ce.
Noaptea adâncă
nu este acum altceva
decât o mireasmă.
Este sau nu este
visul pe care l-am uitat
înainte de revărsatul zorilor?
Amutesc corzile.
Muzica știa
ce simt eu.
Azi nu mă bucur
de migdalii din grădină.
Îmi aduc aminte de tine.
În chip nelămurit,
cărți, planșe, chei
îmi împărtășesc soarta.
Din ziua aceea
n-am mai mutat piesele
pe tabla de șah.
În pustiu
se crapă de ziuă.
Cineva știe asta.
Spada ruginită
visează bătălii.
Altul e visul meu.
Bărbatul a murit.
Barba nu știe.
Unghiile cresc.
Aceasta e mâna
care altădată
îți mângâia părul.
Sub streașină
oglinda nu copiază
decât luna.
Sub raza lunii
umbra ce se întinde
e una singură.
E un imperiu
această lumină ce se stinge
ori un licurici?
Lună nouă.
O privește și ea
din alt pridvor.
Un tril depărtat,
privighetoarea nu știe
ca-ți alină dorul.
Mâna bătrână
însăilează versuri
pentru uitare.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții, a amintirilor pierdute și a frumuseții simple a naturii. Fiecare haiku surprinde un moment contemplativ, evocând sentimente de melancolie și acceptare a trecerii timpului.