De toate lucrurile avut-a parte
Și toate-au părăsit-o-ncet-încet.
În zori de frumusețe-mpodobită
Văzut-o-am. La-amiază strălucea
Înveșmântată-n florile câmpiei,
În asfințit lumina-i se stingea.
Bunăvoința astrelor (rețeaua
De infinite cauze) i-a dat-o
Norocul, ce distanțele le șterge
Precum covorul fermecat și-ndată
Dorința o preface în viață.
I-a hărăzit și darul poeziei,
Ce suferința adevărată-ntoarnă
În muzică, în zvon și în simbol,
Și-nsuflețirea și, scăldată-n sânge,
La Iruzaingó încrâncenata luptă,
Plăcerea de-a intra-n necontenitul
Curent de timp (ce-i râu și labirint)
Și lentele culori ale-nserării.
Au părăsit-o toate. Numai una,
Nedezmințita bună-cuviință,
Rămasu-i-a și-ntruna a-nsoțit-o
(Mai sus era de rătăciri și patimi),
O cuviință-aproape îngerească.
Cândva, de mult, m-a-ntâmpinat c-un zâmbet
Și tot c-un zâmbet bun rămas și-a luat.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața unei persoane, Elvira de Alvear, care a avut parte de multe lucruri, dar le-a pierdut treptat. Singura constantă a fost bunăvoința ei, iar amintirea zâmbetului ei rămâne ca o consolare.