Să nu vă temeți că-n tăcuta noapte
pe-alei m-aș pierde, -n vraja peste fire
a parcului, de-arome și de șoapte
răpit, care te-mbie la iubire.
Și la zăbavă, când privighetoarea
înalță tainic tril și-a apei undă
se încrețește-n murmur și-nserarea
statuia veche-n negură-o cufundă.
Remiza goală parcă e himera
acelui timp, hotar nedeslușit
unui tărâm de-arome, potrivit
pentru Verlaine și pentru Julio Herrera.
În umbră lasă-un iz medicinal
eucaliptii: iz patriarhal
ce, dincolo de timp și de cuvânt,
un asfințit marchează, vechi și sfânt.
Găsește pasu-mi pragul bănuit.
Veranda-n umbră marginea-și schițează.
Pe dalele din curte, veșnic trează,
Cișmeaua picură necontenit.
Dorm dincolo de prag cei care sunt,
prin forța visului de ei visat,
stăpâni, în umbra fără de cuvânt,
pe vastul ieri cu tot ce-a răposat.
Știu fiecare lucru din această
clădire veche: plăcile de mică
pe piatra gri, pe care le duplică
întruna neguroasa-oglindă vastă.
Un cap de leu ce mușcă îndârjit
belciugul, cioburi colorate
ce dezvelesc copilului uimit
prodigii ale lumii fermecate.
Nesocotind și moarte și noroc,
vor dăinui cu-ntreaga lor istorie,
căci toate se petrec în straniul loc
al dimensiunii ce-i numim memorie.
În ea și doar în ea se desfășoară
grădinile și curtea interioară.
Trecutul le păzește-n cerc oprit,
care cuprinde zori și asfințit.
Cum de-am putut să pierd acel precis
tărâm de-umile lucruri și-ndrăgite,
de neatins, ca rozele-nflorite
pe care-Adam primit-a-n Paradis?.
Uimirea prefăcută-n elegie
la amintirea casei mă apasă,
și nu-nțeleg cum timpu-ntruna pasă,
eu, care-s timp și sânge și-agonie.
În românește de Andrei Ionescu
Sensul versurilor
Piesa este o elegie nostalgică despre amintirea unei case și a trecutului. Vorbitorul își exprimă uimirea și tristețea față de trecerea timpului și pierderea acelui tărâm prețios al amintirilor.