Albe și roz. Aproape-albastre-n vână,
Retrase și mentale,
Secreta umbră-anunță prin semnale
Dulci puncte de lumină.
Însă culori penumbra o trădează,
Se întăresc – puzderii.
Pe acoperișul ars de focul verii
O formă luminează.
Între profiluri clarități tăioase,
Tihnite, fiind pure,
Retează anulând cu muchii dure
Confuziile joase.
Stă carnea dezgolită. Evidența
În liniști se prelasă.
Monotonie justă, fabuloasă
Nălțime de prezență.
Corp al femeii, fără preajmă, nudul
Și-arată-n soare plinul!
Nu măiestrie: glas sau flori. Destinul?
Prezentul – absolutul!.
Sensul versurilor
Poemul celebrează frumusețea și esența corpului feminin nud, surprins în lumina prezentului. Este o contemplare a formei pure și a evidenței, fără artificii sau distorsiuni, un omagiu adus absolutului prezent.