Johann Wolfgang Von Goethe – Vulturul și Porumbelul

Nălțând un vultur tânăr aripa-i
Prădalnică,
L-a nimerit săgeata vânătorului
Și-i reteză aripei drepte
O vână.
În crâng de mirt s-a prăvălit,
Își mistui durerea vreme de trei zile;
Zvâcni în chinuri trei nopți lungi, nespus.
La urmă îl tămădui
Un leac ce-i pretutindeni răspândit
De-atotvindecătoarea Fire.
Și furișat afară din tufiș,
Întinse aripile – ah! –
Elanul zborului era pierdut!
Abia se ridică – ce trudnic –
Deasupra țărnei,
Să-și caute mărunta pradă;
Apoi cătă odihna, obidit,
Pe-o stâncă joasă, la pârâu.
În sus privește spre stejar,
În sus spre bolți,
Și lacrimi umplu ochii falnici.
Dar iată-n crengi de mirt că zburdă
Foșnind ușor, doi porumbei.
Se lasă-n jos și, tot mișcând căpșorul,
Lângă pârâu pășesc pe aurul nisipului
Și-n voie gânguresc;
În preajmă ochii roșietici galeș cată
Și văd pe cel adânc mâhnit.
Curios și dornic de tovărășie
Hulubul zboară-alături pe-un tufiș.
Privind cu drag și mulțumit de sine.
„Ești întristat, – rostește iubitor –
Nădejdea nu ți-o pierde, drag prieten,
Aici de toate poți afla
Și vei gusta în tihnă fericirea!
De aurita creangă ce te apără
De arșiți, de nămiază, nu te bucuri?
Spre raza soarelui în asfințit
Nu poate-n voie să se-nalțe pieptul tău
Aproape de pârâu, pe mușchiul moale?
Te plimbi prin roua proaspătă, prin flori,
Culegi prisosul de ierbi
Din pădurice;
Când te-ai hrănit pe plac, îți potolești
Ușoara sete la izvorul argintiu, –
O drag prieten, fericire-adevărată
În cumpătare vei găsi.
Prin cumpătare
Oriunde-ndestulare poți afla!”
„– Ești înțelept!” – grăi rănitul vultur
Tot mai adânc în sine cufundat.
„Înțelepciune! Vorba ți-i de porumbel!”