Dar chiar în zid de bronz și-n graniți crunte
Atare poartă, groaznică, cedează,
De-ar fi durată-n secole, ca un munte!
O ființă fără frâu plutește, trează:
Din nori, din cețuri și din ploi mărunte
Ne ia cu ea, prin ea ne-ntraripează
Prea bine-o știți, întregul Tot e-n ea;
Dăm din aripi – și-n urmă curg Eonii!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de speranță ca o forță transcendentă care depășește limitele fizice și temporale. Ea ne înalță și ne poartă dincolo de constrângerile lumești, dezvăluind o perspectivă asupra eternității.