Ce strașnic sună, când poetul
Cu soarele, cu craiul s-a-nrudit,
Dar trist și-ascunde fața în regretul
Prin nopți de jale prăbușit.
Sub nori fâșii, în noaptea-ntunecată
Albastrul pur al cerului pieri,
Slăbiți obraji mi se-arată
Și-n suflet lacrimi cenușii.
Nu mă lăsa în umbră-n suspinare.
Tu, cea mai dragă iubită, luna mea!
Tu, fosfor, o, tu lumânare,
Tu, soare, tu, lumina mea!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și regret, unde poetul se simte pierdut și caută consolare în natură și în amintirea unei iubiri trecute. Luna și soarele sunt invocate ca surse de lumină și speranță într-o noapte întunecată.