Dragule, sfântule, mare Sărutătorule,
Care, în lacomă respirând fericire supremă,
Arătatu-te-ai mie,
Cui să mă plâng, de ce nu m-aș plânge ție!
Cel ale cărui cântări, ca o pernă călduță,
Plină cu ierburi de leac, sub inima mea
Strânsu-le-am, din îndărătnica zbatere
A pământeștilor patimi s-o scape.
Ah, ție mă plâng că îmi sângeră buza,
Că mi-i crăpată și că jalnic mă doare –
Buza mea îndătinată de fericirea
Dulce-a iubirii, mereu să se umfle,
O aiurindă-mplinire mereu să reverse,
Ori să primească, iată, plesnită-i!
Nu e plesnită, o, nu de mușcătura iubitei,
Care, în dragostea-i învăluindu-mă,
Poate să mă sărute cât vrea, ori să mă soarbă!
Nici nu-i plesnită din pricină că răsuflarea-i
Buzele mele cu aburi mondeni pângărit-a;
Ah, e plesnită din pricină că vântul toamnei,
Rece și aspru, în brumele lui a cuprins-o.
Must de struguri, nectar de albine s-a strâns
Lângă preacredinciosul meu foc din cămin.
Pot să-mi ajute! Dar nu, poate nu,
Căci din lecuitorul balsam otrăvit al iubirii
Nu afli-n ele un strop, nici un strop.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și dorință după o iubire pierdută. Vorbitorul se plânge de suferința cauzată de această pierdere, comparând-o cu o rană fizică și căutând alinare, dar realizând că nici măcar amintirile dulci nu pot vindeca durerea prezentă.