Pe unicul, Lida, pe care îl poți iubi,
Îl ceri – și pe drept – să fie cu totul al tău,
Și chiar este cu totul al tău,
Căci de când al tău eu sunt,
Cel mai gălăgios și tempestuos
Freamăt al vieții
Mi se pare doar un subțire văl, prin care făptura
Ca printr-un nour ușor ți-o străvăd.
Ea-mi scânteiază cu prietenie și credință,
Așa cum, prin tremurul aurorei boreale
Veșnic stelele lucesc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă devotamentul absolut și iubirea profundă față de Lida. Vorbitorul se simte complet al ei, iar lumea din jur devine un văl subțire prin care o vede pe Lida strălucind cu prietenie și credință, asemenea stelelor prin aurora boreală.