V-apropiați din nou, figuri șovăitoare,
cari ochiului de timpuriu s-au arătat.
Să-ncerc a vă reține – acum – putea-voi oare?
Mai este sufletul visării aplecat?
Vă îmbulziți. Ei bine, adăstați prin preajmă,
așa cum răsăriți din negură deodată.
Adânc mișcat se simte pieptu-mi, tinerește,
de adierea vrăjii ce vă însoțește.
Icoane-aduceți voi din zile fericite,
prin faţă-mi trec atâtea umbre dragi şi vii.
Asemeni unei vechi legende-aproape stinse
apar întâile iubiri şi prietenii.
Durerea-nvie, tânguirea mai repetă
al vieţii labirintic mers rătăcitor,
și pomenește de cei buni, cari de norocuri
crunt înșelați, ‘naintea mea s-au stins de zor.
Cei duși nu mai aud cântările din urmă,
ei cari, întâile, pierduți le-au ascultat.
S-a risipit înghesuiala prietenească,
pe rând ecoul cel dintâi s-a destrămat.
Azi neștiută e mulțimea ce aude
durerea, cântecul ce-ncerc a spune.
Cei ce cândva de stihul meu se bucurară,
rătăcitori ei sunt, de mai trăiesc pe lume.
Uitat de mult, mă prinde-un dor din cale-afară
de-acel tăcut și grav tărâm, unde s-adună
înalte duhuri, și-n nehotărâte tonuri,
asemeni harfei lui Eol, cântarea-mi sună.
Fiori mă iau, și lacrimi, lacrimi printre gânduri.
Severa inimă devine moale, blândă.
Ce e de faţă, vede-se ca-n depărtare,
și ce-a pierit, aievea e ca o izbândă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pierderilor suferite. Vorbitorul evocă amintiri, iubiri și prietenii din trecut, dar și durerea și moartea celor dragi. În final, găsește o formă de consolare în muzică și în acceptarea efemerității vieții.