Doar o oră, ah, de-ar ţine
încă timpuriul har!
Dar vânt cald de vest, cum vine,
Ploi de flori aşterne iar.
Să mă bucur de verdeaţă,
că ea umbră-ntâi mi-a dat?
Brusc furtuna o şi-nhaţă,
Toamna, când s-a clătinat.
De vrei fructe de pe cracă,
Partea ia-ţi cât mai curând!
Unele stau să se coacă,
Altele în germen sunt;
Ploaia văii tale-afunde
îi dă alte noi splendori,
În acelaşi râu şi unde
Nu înoţi de două ori.
Chiar şi tu! Tot ce, de stâncă,
îţi sta-n faţă, dur şi greu,
Ziduri şi palate încă,
Cu alţi ochi le vezi mereu.
Unde-i gura ce-ntremare
A găsit cândva-n sărut?
Dar, pe stânci, piciorul care
Cu al caprei s-a-ntrecut?.
Mâna ce, să facă bine,
Gingaş se mişca, molcom,
Formă, mădulare fine,
Toate-s altceva acum.
Tot ce poartă al tău nume,
într-un loc şi un moment,
A venit ca val anume
Şi se-aruncă-n element.
Începutul şi sfârşitul
Lasă-le-mpreună-acu!
Trecător eşti, mai grăbitul
Decât lucrurile, tu!
Mulţumit fii cu salutul
Muzelor ce-n veci promit:
Sufletului – conţinutul,
Minţii – forma, în sfârşit.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii schimbătoare a timpului și a vieții. Totul este într-o continuă transformare, iar omul este mai trecător decât lucrurile din jur. În final, se sugerează acceptarea acestei realități și găsirea mulțumirii în prezent.