Johann Wolfgang Von Goethe – Dansul Macabru

În miezul de noapte stă paznicul în turn
Privind cum se-nșiră morminte;
Ca ziua e-acum cimitirul nocturn
Sub razele lunii preasfinte.
Se mișcă-un mormânt, și un altul apoi:
Apar un bărbat și-o femeie în noi
Și albe cămăși ce atârnă.
Se-ntind și nu vor să mai steie cuminți,
În horă se-rânduiesc glezne
De tineri, bătrâni, cerșetori și de prinți,
Dar dansul sub văluri nu-i lesne.
Și, cum de rușine aici nu mai pot,
Cu toții se scutură, și-și leapădă tot
Și-s movile albe de giulgiuri.
Picioare ezită, sar coapse acum
Și toți în mișcări se încurcă;
Și zăngăne, zuruie-apoi, ca și cum
Bat lemne în ritm de mazurcă.
Pe paznic ridicoli acum îl cuprind
Și-un hâtru-i șoptește-n urechi, ispitind:
„Hai, du-te și ia un lințoliu!”.
El, zis și făcut! și-ndărăt, după uși
Sfințite, apoi se salvează.
Și luna mai scaldă-n lumină și-acuşi
Un dans ce te vâră în groază.
Dar unul dispare, și altul curând,
Pier astfel, cu toții-mbrăcați, rând pe rând
Și țuști! se ascund pe sub iarbă.
Doar unul se-mpiedică-n mers în sfârșit
Și-abia se mai prinde de cripte;
Atât de rău semenii nu l-au rănit,
Și giulgiul prin aer și-l simte.
El zgâlțâie ușa ce-l zvârle-ndărăt,
– metalice cruci pe ea-n sclipăt se văd –
Și ce fericire pe paznic!.
Cămașa și-o vrea și nu stă el defel
Și, tot cu mișcări imprudente,
Se cațără-așa din crenel în crenel
Pe goticul turn cu-ornamente!
S-a zis și cu paznicul, vai! ce năuc!
Și urcă mereu din ciubuc în ciubuc,
Păianjen cu iuți picioroange.
Mai palid tot tremură paznicul sus,
Lințoliul l-ar da cu plăcere.
Când gheare – ah, viața de-acum i s-a dus! –
O margine prind cu putere.
Se-ntunecă luna, lumina-a pierit
Și clopotul tună de unu cumplit;
Jos țândări scheletul se face.