La porți, pe pod aud cuvânt,
O voce-aud, măiastră!
Să sune-n voie mândrul cânt
Sub bolți, în fața noastră!
Spre paj chiar regele-a grăit,
Rostind, când el sosi grăbit:
„Bătrânul vie-ncoace!”.
„O nobili, mă voi închina!
Prințese, – aleasă lume!
Belșug ceresc, stea lângă stea!
De faimă-atâta nume!
Sub bolți atâtea steme
O, pleoape, dar nu-i vreme
Uimirea să vă-ncânte!”.
Iar bardul ochii și i-a-nchis;
Cânt plin se-nstrună-n sală.
Semeț stau cavaleri – ca-n vis
Simt doamnele sfială.
De bardul meșter fermecat,
Să poarte, regele i-a dat
Un mândru lanț de aur.
„Slăvitul lanț nu-mi dărui;
Dă-l spadelor fruntașe,
Vitejilor ce-or birui
Mii sulițe vrăjmașe;
Dă-l sfetnicului cel isteț:
Povara poarte mai de preț,
Poveri și-așa el poartă.
Eu cânt ca pasărea în zbor
Ce-n crânguri se desfată;
Iscând în pieptu-mi cânt și dor
Drept plată și răsplată.
Dar cer, de mi-i îngăduit,
Potir de aur șlefuit
Să-l umple vinul cel mai rar!”.
La gură duse mult aleasa
Și dulce cupă, cuvântând:
„Ferice norocita casă
În care-acesta-i dar mărunt!
Vi-i plină viața! Luați aminte!
Slăviți dar Pronia, fierbinte,
Și-i mulțumiți, precum fac eu!”.
Sensul versurilor
Un bard cântă la curtea regală, refuzând recompense materiale și cerând doar un pahar de vin. El subliniază valoarea artei și a talentului său, considerându-le recompense în sine.