Va fi o zi și-am să dispar, decis,
Iar în ungherul veșnic pustiit
Va fi un scaun, masa mea de scris
Și chipul simplu, trist și învechit.
Va tot zbura, demult îmbătrânit,
Un flutur colorat în unison
Și căutând ceva la nesfârșit
Peste, întreg, albastrul monoton.
Iar cerurile fără de cuprins
Zilnic privi-vor printr-un geam închis
Și marea cu întinsu-i siniliu
Va tot vâsli în largul ei pustiu.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra inevitabilității morții și a dispariției, contemplând ce va rămâne în urmă. Vorbește despre un sentiment de melancolie și acceptare a trecerii timpului, cu o imagine poetică a lumii care continuă să existe chiar și după dispariția individului.