În largul mării – numai cer,
Apă și vânt și, îngrelat,
Trec valuri, ca un temnicer
Stau pescărușii la vânat.
În largul mării vântul poartă
Ba licăr, ba umbrinde vești,
Iar tu, uitată ești, uitată,
La nesfârșit departe ești!
Dar valurile-n foc de aștri
Fug în întâmpinarea mea
Și cineva cu ochi albaștri
Se uită-n valuri singurea
Și-atunci ceva, mai viu, sporește,
Ca apa-n valuri albăstrii
Din nou, din nou îmi amintește
Ce am uitat peste vecii!
* * *
Printre grădini văd casa mult prea bine,
Din geamuri luci de soare o cuprinde,
Aur cristalizat pe clavecine,
Covoare vechi și mese înflorite.
În jurul casei – liniști adormite.
Arborii tac sau au uitat ce știu..
Ușile-nchise.. Împăienjenite,
Zac cărțile umbrite de târziu
Și-așa de ani și ani avea să fie,
O molie înaintează mut.
Pe sticlă, enervat de-o nerozie,
Un fluture se cațără, căzut.
Dar nu-i un oberliht și rama-i stacojie.
Nici molia aici nu va trăi prea mult!.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de nostalgie și uitare, juxtapuse cu imagini ale mării și ale unei case vechi. Vorbește despre trecerea timpului și despre amintiri pierdute, sugerând o căutare a ceva uitat de mult.