Paris, iulie 1886.
Când pe cărți de rugăciune, genele ți le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodată, așa dulce îl găseai?.
Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –
Ca să binecuvinteze lupta și izbânda mea;
Și pe când gornistul într-una, marșuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.
Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos și lung alai;.
Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n față am privit,
Jupuită, numai oase și cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăși, tot la mine cugetai?
Sensul versurilor
O poezie despre un soldat pe câmpul de luptă care se întreabă dacă iubita lui se gândește la el în timp ce se roagă. El oscilează între datoria față de țară și dorința de a fi în gândurile persoanei iubite.